Azi nu am chef de nimic... nu doresc nimic... nu astept nimic... nu sper nimic... nu se intampla nimic... nu simt nimic... Stau in pat cu ochii larg deschisi, fixati intr-un punct din tavan, fara sa vad nimic, cu capul golit de ganduri, intr-o amorteala totala.
De ceva vreme, Nimicul imi tot da tarcoale si eu l-am ignorat cu incapatanare, dar astazi am pierdut lupta si l-am lasat sa umple spatiul din jurul meu si din mine.
Nu se aude nimic... nici un sunet, nici o soapta, nici un fosnet, parca totul a inghetat sub stratul de zapada care s-a asternut tiptil, ca un hot, inabusind totul sub matia-i de un alb orbitor.
Nu doresc nimic... Parca tot ce mi-am dorit vreodata a disparut, s-a topit sub valul de indiferenta cu care Nimicul m-a invelit. Oare am avut candva dorinte? Au fost ele importante pentru mine sau pentru ceilalti? S-au implinit ele? Nu stiu... Nu mai stiu nimic si nici nu vreau sa stiu! La ce bun, daca oricum nu mai exista?
Nu astept nimic... Asteptarea e pentru cei ce au inca Speranta, iar eu pierdut-o. La ce bun sa te agati de ea, daca tot nu se intampla nimic? Fiecare zi e la fel cu cea de dinainte si cu cea de dupa, intr-o ciclicitate exasperant de invariabila, lasandu-ti impresia ca toata viata ta e formata dintr-o singura zi, interminabila...
Nu simt nimic... A trecut prea mult timp de cand totul e la fel, ca sa mai simt ceva. Nici nu mai stiu cum e sa fii bucuros, trist, furios, melancolic, indragostit... Oare cand am simtit ceva ultima data?
Nimicul e triumfator... In sfarsit, a reusit sa ma traga in abisurile lui, sa ma umple cu golul sau, sa-mi fure vointa care ma facea sa ma trezesc pentru a infrunta o noua zi. „Inca putin”, isi spune multumit. „Inca putin si imi vei da si viata!”
- La ce te gandesti?
Tresar, smulsa deodata din apatia mea. Ma uit in jur si intalnesc privirea aurie a lui T, care ma fixeaza cu o expresie serioasa.
- La nimic, raspund.
- Interesant.
Si T se apropie fara zgomot apoi, arcuindu-si spinarea, se aseaza langa mine torcand incet.
- Hai sa vorbim despre asta!
