Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Présentation

  • : Le blog d'Anaxor
  • Le blog d'Anaxor
  • : impresii, calatorii, fotografii si tot ce-mi mai trece prin cap
  • Contact

Recherche

Liens

10 mars 2016 4 10 /03 /mars /2016 14:36

Ma aflu la al doilea concediu medical in trei saptamani si cum m-am trezit dintr-o data cu timp liber, m-au napadit amintirile si mai ales comparatiile intre cum a fost "atunci"- la inceputul maretei mele cariere in halat alb, si "acum"- dupa ani de practica.

Cum a fost "atunci"

Am inceput rezidentiatul in 2008, intr-un oras pe care-l vizitasem o singura data inainte, dar care mi s-a parut cel mai potrivit pentru un nou inceput. Am venit la Cluj cu mult entuziasm si speranta ca "se poate mai bine", ca oamenii sunt altfel (mai cinstiti, mai buni), ca poti fi apreciat pentru ceea ce esti si nu neaparat pentru ce nume ai sau cine iti sunt rudele.

Am pornit de la un salariu de 900 de lei, care includea sporul de periculozitate acordat psihiatriei, bani din care-mi ramaneau maxim 200 de lei dupa ce plateam chiria si cheluielie adiacente, dar din care in mod miraculos reuseam sa si pun "la pusculita" cate ceva in fiecare luna. Am muncit extra: la un cabinet particular, in cadrul studiilor clinice si am facut lucrari practice cu studentii UMF. In 5 ani salariul a crescut si a scazut dupa cum au dictat economia si deciziile politice, am reusit mereu sa supravietuiesc fara sa datorez nimic nimanui si mai ales fara sa fie nevoie sa mai cer bani parintilor.

Am facut formari suplimentare in psihoterapie si hipnoterapie, cu scopul de a fi un om si un medic mai bun.

Mi-am intemeiat o familie, ne-am hotarat sa avem o casa "a noastra" in care am bagat toate economiile si la constructia careia ne-a ajutat enorm familia sotului pe plan financiar, cu conditia sa platim inapoi cand ne mai punem pe picioare. A aparut Piticot si o data cu el am trecut intr-o noua etapa.

Am devenit medic specialist, am lucrat intr-o clinica privata unde m-am simtit bine, cu o echipa frumoasa si un program care-mi permitea sa fiu suficient de prezenta pentru Piticot si pentru jumatatea mea. Am acumulat din ce in ce mai multa experienta si incredere in fortele proprii. Din nou am munci extra: consultatii la un camin de batrani si orele cu studentii. A fost una dintre cele mai bune perioade ale mele, cand in sfarsit imi gasisem locul si ma simteam "acasa".

Dupa o vreme, am ajuns in familie la concluzia ca oricat ne-am stradui, nu vom reusi sa rambursam datoriile daca nu schimbam ceva. De aici au pornit demersurile pentru a lucra "afara" si o perioada tumultoasa cu interviuri, alergatura dupa acte, incertitudini si multa anxietate (pentru mine).

Cum este "acum"

A trecut putin mai mult de un an de cand suntem "afara". Locuim intr-un apartament pentru care platim o chirie ridicol de scumpa, fac naveta in fiecare zi la locul de munca si avem o viata decenta, fara excese. Am reusit deja sa rambursez jumatate din datorie si sa-mi ajut familia ramasa acasa atat cat am putut.

Piticot e complet integrat, deocamdata refuza sa vorbeasca romaneste dar intelege tot si numai cand vrea "scapa" cate un cuvant. Eu insist sa-i vorbesc in romana pentru ca ma gandesc serios sa ne intoarcem si nu vreau sa fie un soc prea mare pentru el. Sotul e si el integrat, ca doar s-a intors la el "acasa".

Eu sunt pe nicaieri. Nu reusesc sa ma obisnuiesc aici iar ceea ce am lasat in urma imi lipseste enorm. Iesim destul de rar, ne-am permis cateva escapade de weekend in Burgogne, dar cam atat. Lucrez de la 8 la 17, dar ajung acasa undeva pe la ora 18 ceea ce imi lasa foarte putin timp pentru noi. Fiind singurul medic de pe sectie la 30 de pacienti (uneori si mai multi), responsabilitatea e mare. Am o echipa grozava, ceea ce ma ajuta mult si stiu ca sunt apreciata, dar cand ajungi la limita de burn-out chestia asta zau ca nu te incalzeste prea mult. De la stress si oboseala am avut probleme cu sarcina (yup, Piticot is getting promoted to big brother), ceea ce m-a facut sa ma gandesc serios la viitor. Mai am nevoie de un an ca sa lichidez datoriile si pe urma pot spune ca o iau de la zero. Mi-am facut planul pentru cand ne intoarcem la Cluj, stiu ce vreau si mai stiu ca voi ajunge acolo, chiar daca asta inseamna multa munca si neuroni cazuti la datorie.

Intotdeauna am avut impresia ca n-am facut cine stie ce in viata. Acum, uitandu-ma in urma, imi dau seama ca de fapt am parcurs un drum destul de lung, care n-a fost decat preludiul a ceea ce urmeaza. Am muncit, am cunoscut oameni si locuri, am noroc de niste prieteni minunati care s-au construit la randul lor prin forte proprii, pe care ii respect si carora le multumesc ca mi-au fost alaturi chiar daca uneori poate ca nu le-a fost usor. Am familia pe care mi-am dorit-o si un sot care ma intelege si ma ajuta cat de mult poate. Nu-mi mai doresc decat sanatate, ca sa pot face tot ce mi-am propus.

N.A. Acesta este cel mai personal articol pe care l-am scris vreodata pe blog si care s-a "nascut" din nevoia de a face un bilant al ultimilor 9 ani vin viata mea, pentru a putea pasi mai departe. Se stie doar ca femeia la 30 (si ceva) de ani e complicata :)

In incheiere, va las in compania uneia dintre melodiile mele preferate de la Evanescence - Lithium. Enjoy!

Partager cet article

Repost 0

commentaires