Acum ceva timp “amenintam” ca ma voi abona la piesele de teatru prezentate clujenilor de
catre Centrul Cultural Francez. Ei bine, m-am tinut de cuvant ! Astazi am putut admira « Lebensraum » (Spatiu Vital) , piesa scrisa de Israël Horovitz.
Aceasta piesa porneste de la ideea
cancelarului german de a incerca sa « spele » pacatele perioadei naziste prin stabilirea a 6 milioane de evrei pe teritoriul Germaniei. Ideea starneste controverse aprinse, reactii
vehemente, gesturi violente si chiar crime in ambele tabere. Apar noi probleme sociale si vechea ura iese din nou la iveala.
Germanii, care oricum se confrunta cu problema somajului, se vad dati afara pentru a face loc
imigrantilor si pornesc greve de protest, o prezentatoare de televiziune este nemultumita de faptul ca evreii se vor indragosti de fetele lor si se vor casatori cu acestea, un profesor
universitar este ucis de colegii sai dupa ce a indraznit sa strige « heil Hitler », iar preotul care a luat cuvantul la inmormantarea lui este considerat fie erou, pentru ca indrazneste
sa spuna lucrurilor pe nume, fie tradator.
Aflam ca tinerii germani au fost invatati ca Holocaustul nu a existat si ca totul a fost o nascocire
a evreilor, care pozeaza drept victime ale istoriei pentru a castiga anumite avantaje de pe urma acestei minciuni.
De cealalta parte, ni se prezinta si reactiile evreilor raspanditi prin lume. O familie din America hotaraste sa se mute,
in speranta unei vieti mai bune, spre marea nemultumire a fiului lor care, confruntat cu situatia despartirii de tot ceea ce-i este drag, da glas celei mai stringente probleme cu care se vor
confrunta : « tata, in Germania se vorbeste germana ! ».
Un rabin care incerca sa-si convinga enoriasii ca repatrierea poate fi un lucru bun, este ucis de un
tanar care si-a vazut familia ucisa sub ochii lui.
In Australia, ne sunt prezentati doi supravietuitori ai Holocaustului. Amandoi poarta povara
amintirilor anilor petrecuti in lagar si a mortii celor dragi, dar au ales metode diferite de a face fata ororilor indurate. Unul dintre ei nu vorbeste deloc despre acea perioada si isi traieste
viata dupa motto-ul « a fost, a trecut si nu ma uit in urma », iar celalalt a ales sa nascoceasca glume pe seama anilor de chin. Acesta din urma se intoarce in Germania pentru a o gasi
pe cea care i-a denuntat familia si pentru a o ucide, dar o gaseste imobilizata la pat, in grija fiicei sale, si decide sa o pedepseasca in alt mod. Se angajeaza ca ingrijitor al acesteia pe timp
de zi, cat fiica este plecata la lucru, si foloseste fiecare minut pentru a-i povesti ceea ce a simtit la moartea familiei, viata in lagar si chinurile la care a fost supus.
Intoarcerea evreilor este intens mediatizata, iar cancelarul german doreste sa transforme prima
familie care va alege sa revina intr-un model care sa-i intareasca pozitia politica. Dar... surpriza : prima familie este un cuplu de homosexuali din Italia ! Guvernul musamalizeaza cu
grija venirea acestora si asteapta aparitia unor persoane « portivite » rolului de model.
« Familia model » nu se lasa mult asteptata si este formata din cuplul de americani,
impreuna cu fiul lor. Ei sunt tratati ca niste adevarate vedete, iar tatal este imediat angajat ca hamal la docuri. Nu dureaza mult si patronul docurilor, pentru a-si face publicitate, il
avanseaza sef de echipa, apoi il face partener in afacerea sa.
Fiul
merge la liceu, unde se indragosteste de Anna, fata celui caruia tatal sau i-a luat locul. Povestea lor de dragoste va sfarsi tragic, Anna fiind ucisa de un glonte ratacit in timpul confruntarii
dintre sindicalistii furiosi si gruparea « Evrei pentru totdeauna », formata din persoane care cred ca actiunea guvernului nu este altceva decat o incercare de a-i aduna pe evrei pentru
o noua exterminare in masa.
Pana la
urma, « familia model » se destrama, mama si fiul intorcandu-se in America, iar tatal recasatorindu-se si urmandu-si viata pe docurile care acum ii apartin.
Intreaga
piesa este jucata de trei actori : Xavier Hérédia, Frédéric Grosche si Peggy Mahieu-Giraudo. Acestia dau nastere la mai mult de 40 de personaje, printr-o simpla modificare de costum (o
pereche de ochelari, o esarfa, un pardesiu, o haina militara, o peruca, etc), dar si printr-o schimbare radicala de mimica si ton, astfel incat spectatorul simte caracterul fiecarui personaj
in parte, traieste alaturi de el fiecare clipa, ii impartaseste atat zambetul, cat si lacrimile.
Marturisesc
ca am avut o oarecare reticenta fata de tema acestui spectacol, deoarece Holocaustul a fost si ramane o problema spinoasa, iar piesa a abordat fiecare aspect intr-o maniera directa, chiar brutala
pe alocuri. Dar nu-mi pare rau ca am fost sa o vad. Pentru a nu repeta greselile trecutului, trebuie ca ele sa ne fie mereu prezente in minte !
PS: Imaginea pe care am folosit-o se regaseste pe afisul oficial al spectacolului.
