Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Présentation

  • : Le blog d'Anaxor
  • Le blog d'Anaxor
  • : impresii, calatorii, fotografii si tot ce-mi mai trece prin cap
  • Contact

Recherche

Liens

12 novembre 2016 6 12 /11 /novembre /2016 19:59

La inceput a fost o conferinta TEDx, apoi un articol scris de colegul meu. Mi-am amintit din nou (oare pentru a cata oara?) ca viata e imprevizibila, ca timpul nostru e limitat si ca nu putem sti niciodata cat din el mai avem la dispozitie. Mi-am amintit ca prea putini oameni traiesc momentul prezent. Unii sunt prinsi in trecut, retraind traume, esecuri sau momente frumoase care au trecut iremediabil, gandindu-se cum ar fi putut face altfel un lucru sau altul sau deruland "in bucla" amintiri de care nu se pot desprinde. Altii traiesc in viitor, planificand ce vor face cand vor avea "destul" (suficienti bani, timp liber, familia pe care si-o doresc, viata la care viseaza). Si unii si ceilalti uita ca singurul moment pe care il avem cu adevarat e momentul prezent. Trecutul nu se mai intoarce si nu se poate schimba, viitorul e incert si imprevizibil. Concentrandu-ne asupra lor pierdem ocazia de a trai, ajungand in final la regrete si frustrari (ce-am facut, ce-as fi putut face, ce-am refuzat, ce-am acceptat) si la realizarea faptului ca nu mai avem timp sa schimbam nimic.

 

Mi-am amintit de tata, care a muncit pana in ultima clipa a vietii. Cu o zi inainte ma sunase mama sa-mi spuna ca a fost cu el la spital unde, dupa ce l-au plimbat pe mai multe sectii, un medic i-a gasit la ecografie o litiaza renala si l-a trimis acasa cu ceva antispastice "ca-i trece". A doua zi dimineata am vorbit cu el in drum spre lucru si l-am rugat ca atunci cand ajunge sa mearga glont la medicul de intreprindere sa mai fie vazut o data. Ghinion, in ziua aceea medicul nu lucra... Seara ma suna mama sa-mi spuna ca a chemat salvarea si il resusciteaza, iar ceva timp mai tarziu o prietena de-a mamei ma suna sa ma anunte ca a murit... Nu pot sti cate visuri si planuri neimplinite au ramas in urma lui. Ma gandesc doar ca a petrecut prea putin timp cu primul nepot si ca n-a mai apucat sa-l cunoasca pe al doilea. Si ca timpul lui cu noi a fost prea scurt.

 

Mi-am amintit ca, avand in vedere antecedentele familiale, la cei 34 de ani ai mei pot spune deja ca jumatate (sau mai mult) din viata s-a dus. Din aceasta jumatate oare cat am trait cu adevarat? Raspunsul: prea putin. Mi-am petrecut timpul pasandu-mi mai mult de parerea si dorintele celorlalti decat de ceea ce era cu adevarat important pentru mine. Si desi acum duc o lupta constienta pentru a ma pune pe primul loc atunci cand conteaza, inca sunt momente cand eu pentru mine sunt absolut inexistenta. Pendulez intre conditionarile trecutului si teama de necunoscut pe care o inspira viitorul. Old habits die hard... but they die eventually. Acum sunt hotarata sa iau fiecare zi pe rand si sa-mi traiesc valorile, pentru ca timpul care imi ramane sa nu fie irosit.

 

Timpul nu are rabdare cu noi si pe masura ce inaintam in varsta nici noi nu mai avem rabdare. Nu mai avem rabdare sa pierdem ore intregi in magazine, la coada, in trafic, la coafor. Ceasul interior ne aminteste ca viata se scurge. Tic-tac, a mai trecut o zi, o luna, un an... Tic-tac, ce ai facut cu timpul tau azi? L-ai folosit intr-un mod care sa-ti fie util?

 

Aminteste-ti ca viata se traieste azi! E tot ce ai.

Repost 0
10 mars 2016 4 10 /03 /mars /2016 14:36

Ma aflu la al doilea concediu medical in trei saptamani si cum m-am trezit dintr-o data cu timp liber, m-au napadit amintirile si mai ales comparatiile intre cum a fost "atunci"- la inceputul maretei mele cariere in halat alb, si "acum"- dupa ani de practica.

Cum a fost "atunci"

Am inceput rezidentiatul in 2008, intr-un oras pe care-l vizitasem o singura data inainte, dar care mi s-a parut cel mai potrivit pentru un nou inceput. Am venit la Cluj cu mult entuziasm si speranta ca "se poate mai bine", ca oamenii sunt altfel (mai cinstiti, mai buni), ca poti fi apreciat pentru ceea ce esti si nu neaparat pentru ce nume ai sau cine iti sunt rudele.

Am pornit de la un salariu de 900 de lei, care includea sporul de periculozitate acordat psihiatriei, bani din care-mi ramaneau maxim 200 de lei dupa ce plateam chiria si cheluielie adiacente, dar din care in mod miraculos reuseam sa si pun "la pusculita" cate ceva in fiecare luna. Am muncit extra: la un cabinet particular, in cadrul studiilor clinice si am facut lucrari practice cu studentii UMF. In 5 ani salariul a crescut si a scazut dupa cum au dictat economia si deciziile politice, am reusit mereu sa supravietuiesc fara sa datorez nimic nimanui si mai ales fara sa fie nevoie sa mai cer bani parintilor.

Am facut formari suplimentare in psihoterapie si hipnoterapie, cu scopul de a fi un om si un medic mai bun.

Mi-am intemeiat o familie, ne-am hotarat sa avem o casa "a noastra" in care am bagat toate economiile si la constructia careia ne-a ajutat enorm familia sotului pe plan financiar, cu conditia sa platim inapoi cand ne mai punem pe picioare. A aparut Piticot si o data cu el am trecut intr-o noua etapa.

Am devenit medic specialist, am lucrat intr-o clinica privata unde m-am simtit bine, cu o echipa frumoasa si un program care-mi permitea sa fiu suficient de prezenta pentru Piticot si pentru jumatatea mea. Am acumulat din ce in ce mai multa experienta si incredere in fortele proprii. Din nou am munci extra: consultatii la un camin de batrani si orele cu studentii. A fost una dintre cele mai bune perioade ale mele, cand in sfarsit imi gasisem locul si ma simteam "acasa".

Dupa o vreme, am ajuns in familie la concluzia ca oricat ne-am stradui, nu vom reusi sa rambursam datoriile daca nu schimbam ceva. De aici au pornit demersurile pentru a lucra "afara" si o perioada tumultoasa cu interviuri, alergatura dupa acte, incertitudini si multa anxietate (pentru mine).

Cum este "acum"

A trecut putin mai mult de un an de cand suntem "afara". Locuim intr-un apartament pentru care platim o chirie ridicol de scumpa, fac naveta in fiecare zi la locul de munca si avem o viata decenta, fara excese. Am reusit deja sa rambursez jumatate din datorie si sa-mi ajut familia ramasa acasa atat cat am putut.

Piticot e complet integrat, deocamdata refuza sa vorbeasca romaneste dar intelege tot si numai cand vrea "scapa" cate un cuvant. Eu insist sa-i vorbesc in romana pentru ca ma gandesc serios sa ne intoarcem si nu vreau sa fie un soc prea mare pentru el. Sotul e si el integrat, ca doar s-a intors la el "acasa".

Eu sunt pe nicaieri. Nu reusesc sa ma obisnuiesc aici iar ceea ce am lasat in urma imi lipseste enorm. Iesim destul de rar, ne-am permis cateva escapade de weekend in Burgogne, dar cam atat. Lucrez de la 8 la 17, dar ajung acasa undeva pe la ora 18 ceea ce imi lasa foarte putin timp pentru noi. Fiind singurul medic de pe sectie la 30 de pacienti (uneori si mai multi), responsabilitatea e mare. Am o echipa grozava, ceea ce ma ajuta mult si stiu ca sunt apreciata, dar cand ajungi la limita de burn-out chestia asta zau ca nu te incalzeste prea mult. De la stress si oboseala am avut probleme cu sarcina (yup, Piticot is getting promoted to big brother), ceea ce m-a facut sa ma gandesc serios la viitor. Mai am nevoie de un an ca sa lichidez datoriile si pe urma pot spune ca o iau de la zero. Mi-am facut planul pentru cand ne intoarcem la Cluj, stiu ce vreau si mai stiu ca voi ajunge acolo, chiar daca asta inseamna multa munca si neuroni cazuti la datorie.

Intotdeauna am avut impresia ca n-am facut cine stie ce in viata. Acum, uitandu-ma in urma, imi dau seama ca de fapt am parcurs un drum destul de lung, care n-a fost decat preludiul a ceea ce urmeaza. Am muncit, am cunoscut oameni si locuri, am noroc de niste prieteni minunati care s-au construit la randul lor prin forte proprii, pe care ii respect si carora le multumesc ca mi-au fost alaturi chiar daca uneori poate ca nu le-a fost usor. Am familia pe care mi-am dorit-o si un sot care ma intelege si ma ajuta cat de mult poate. Nu-mi mai doresc decat sanatate, ca sa pot face tot ce mi-am propus.

N.A. Acesta este cel mai personal articol pe care l-am scris vreodata pe blog si care s-a "nascut" din nevoia de a face un bilant al ultimilor 9 ani vin viata mea, pentru a putea pasi mai departe. Se stie doar ca femeia la 30 (si ceva) de ani e complicata :)

In incheiere, va las in compania uneia dintre melodiile mele preferate de la Evanescence - Lithium. Enjoy!

Repost 0
6 mai 2011 5 06 /05 /mai /2011 08:51

     Zilele acestea am avut treaba prin Bucuresti. Trebuie sa marturisesc faptul ca ideea de a veni aici nu m-a incantat niciodata prea mult, pentru ca nu suport aglomeratia din marile orase (Clujul inca este rezonabil, dar imi place si mai mult in vacanta de vara, cand se goleste semnificativ) si nici atitudinea oamenilor de pe aici.

     Primul soc l-am avut chiar pe aeroport, privind pasagerii cu care urma sa impart o ora din viata, intr-o cutiuta cu elice, la 5000 de metri altitudine. Se puteau vedea numai fite de fite, smecherasi de smecherasi (cu blugii rosi/rupti prin diferite parti, mai mult sau mai putin strategice), decolteu de decolteu si manelisti de manelisti (plus vreo 2 oameni de afaceri care sa indulceasca peisajul). Daca n-as fi fost cu colegi si sefi de la locul de munca, ma intorceam si plecam!

     Socul numarul doi a fost drumul de la Otopeni la hotel (despre hotel voi scrie alta data), pe parcursul caruia ori eram blocati, ori nenea soferul (nene de Bucuresti si el) taia traficul de parca ar fi intrat cu furculita-n unt, facandu-ne sa ne tinem unii de altii sau de manerele cu care era dotata masina. A fost destul de dragut sa ne anunte ca avem noroc, deoarece datorita ploii aurolacii nu mai erau atat de vizibili, si sa incerce sa ne fie ghid, cu toate nu apucam sa vedem cine stie ce din cauza vitezei.

     Socul numarul trei: de cate ori ma uit pe geam, strazile de langa Palatul Parlamentului arata ca un furnicar, indiferent daca e zi sau noapte, asa ca m-am hotarat sa nu parasesc hotelul, ca sa nu dau nas in nas si ureche-n ureche cu traficul din mareata noastra capitala. Am ajuns sa ma intreb daca bucurestenii au si momente in care dorm (intrebare retorica, nu astept sa-mi raspunda cineva).

     Mai am o zi si ma intorc acasa... Abia astept sa dorm pe saturate si sa depan povesti cu familia si prietenii. Singurul regret pe care il pot avea in legatura cu Bucurestiul, este ca nu am avut timp sa vad nici macar un muzeu sau sa merg la o piesa de teatru. Dar nu e totul pierdut! Cred ca voi mai veni pe aici in viitor si poate, pana atunci, se va gasi vreun ghid binevoitor.

IMG016

Si un apus "incendiar"

IMG017

Repost 0